1. Introducere

Acest poet homerizant care scrie la sfârşitul secolului al III-lea p. Chr. este puţin cunoscut publicului cititor român¹. Poetul cu praenomen latin este autorul unei epopei în hexametri homerici în paisprezece λόγοι (cânturi) numită Tὰ μεθ´ Ὅμηρον – „Cele de după Homer”², unde urmăreşte să “umple” golul dintre Iliada şi Odysseia, prima încheindu-se cu funeraliile lui Hector, iar a doua începând cu Odysseu la Calypso. Poemul lui Quintus din Smyrna începe exact cu evenimentele care au urmat funeraliilor lui Hector şi se încheie cu distrugerea Troiei de către Poseidon şi începutul întoarcerii acasă a aheilor.

Personalitatea autorului nostru este şi ea, ca şi cea a modelului său, înceţoşată de incertitudini: pentru unii, “Smyrnaeus” este o indicaţie a locului de baştină a poetului, aşa cum s-ar părea să indice versul 310 din cântul XII; mai curând îsă Quintus, cu subtilitate, îşi afirmă şi onomastic apropierea de Maestrul cel orb, a cărui patrie, alături de altele care concurau la acest titlu de nobleţe, era considerată Smyrna³.

Singura traducere românească apare abia în 1988, în colecţia BPT a editurii Minerva, prin strădania lui D. St. Rădulescu⁴.

Cititorul curios să afle din ce limbă s-a făcut traducerea, rămăne încurcat de menfiunea de la pagina IV: „Quintus de Smyrne, La guerre de Troie ou La fin de l’Iliade, traduction du grec par E. Tourlet, Paris, Ed. A l’enseigne du pot cassé, Rue de Beaune, 1928.” Judecând după titlul versiunii româneăti, s-ar părea că traducătorul a tălmăcit din franceză, dar nu aflăm de la început, dacă versiunea franceză a fost doar un auxiliar între hexametrii elini şi limba română sau a fost tratată drept exemplar. La fel de ambiguă e şi nota profesorului Cizek de la sfârşitul prefeţei: „Plasticitatea imaginilor se pierde parţial într-o traducere în proză şi foarte liberă, precum cea care urmează, unde s-a utilizat o tălmăcire franţuzească intermediară⁵.” Intermediarul francez presupune originalul elin şi versiunea românească.

Întâmplarea a făcut să pot găsi edifia franceză menţionată în traducerea românească. Cele două volume, ilustrate de H. Chapront, cuprind traducerea din greceşte făcută de R. Tourlet⁶ şi au apărut la Paris în 1928, în colecţia Antiqua, coordonată de C. Castéra, fără a fi însă dublate de originalul grec.

Pentru a ne lămuri nedumerirea, voi prezenta trei fragmente din originalul grec cu versiunea lor franceză, urmată de traducerea românească. Apoi voi oferi o altă traducere franceză mai recentă şi, în final, o traducere românească în hexametri făcută de mine direct din greceşte.

2. Despre traduceri în general

Traducerile unor texte poetice se cuvine să reproducă, pe cât posibil, haina poetică a originalului, ele fiind de preferat celor în proză.

Dacă M. Ciucă vorbea, analizând traducerea primei rapsodii a Iliadei datorată lui D. C. Aristia, despre „copilăria hexametrului homeric”⁷, traducerile homerice complete ale lui G. Murnu⁸ şi, recent, ale lui D. Sluşanschi⁹, pentru a nu mă referi la traducerile din Virgiliu, unde cea mai nouă îi aparţine tot lui Sluşanschi¹⁰, sunt dovezi ale maturităţii hexametrului românesc.

Pe urmele acestor maeştri am încercat şi eu, „toutes proportions gardées”, să dau o primă versiune românească, în metrul original, a câtorva fragmente din primul cânt al Posthomericelor lui Quintus din Smyrna.

3. Diferite traduceri

Textele selectate, alese toate din primul cânt, aflate la mică distanţă între ele, o au drept eroină pe Penthesileia, fiica lui Ares, regina amazoanelor.

a) vv. 33-42

Primul text începe cu prezentarea suitei de amazoane între care se remarcă Penthesileia, ca luna între aştri, şi se încheie cu reafirmarea preeminenţei Penthesileii, după care urmează prezentarea nominală a amazoanelor.

Σὺν δέ οἱ ἄλλαι ἕποντο δυώδεκα, πᾶσαι ἀγαυαί,

πᾶσαι ἐελδόμέναι πόλεμον καὶ ἀεικέα χάρμην,

αἵ οἱ δμωίδες ἓσκον ἀγακλειταί περ ἐοῦσαι

ἀλλ´ ἄρα πασάων μέγ´ ὑπείρεχε Πενθεσίλεια.

Ὡς δ´ ὅτ´ ἀν´ οὐρανὸν εὐρὺν ἐν ἀστράσι δῖα σελήνη

ἐκπρέπει ἐν πάντεσσιν ἀριζήλη γεγαυῖα,

αἰθέρος ἀμϕιραγέντος ὑπὸ νεϕέων ἐριδούπων,

εὖτ´ ἀνέμων εὔδῃσι μένος μέγα λάβρον ἀέντων·

ὣς ἥ γ´ ἐν πάσῃσι μετέπρεπεν ἐσσυμένῃσιν.

’Ένθ´ ἀρ´ ἔην Κλονίη Πολεμοῦσά τε Δηρινόη τε¹¹…

Excelenţa Penthesileii se construieşte în trei trepte: prima ne arată strălucirea (ἀγαυαί) amazoanelor care, deşi preavestite (ἀγακλειταί), o urmează ca sclave (δμωίδες). A doua uniformizează grupul tinerelor fete (πασάων) pentru a scoate în evidenţă cu putere, atât adverbial (μέγ´), cât şi prin preverb (ὑπείρ-εχε), eminenţa Penthesileii, singura identificată cu numele în această „poza de grup”; celelalte amazoane sunt numite doar începând cu versul 42. Comparaţia cu Selene se încheie prin reluarea, în două cuvinte-cheie (ἐν πάσῃσι μετέπρεπεν), a versului 36. Verbul distincţiei este acelaşi (πρέπω), utilizat cu preverbe diferite pentru Selene (ἐκπρέπει) şi pentru Penthesileia (μετέπρεπεν).

Iată acum traducerea Tourlet:

„Suivie de douze Amazones, également illustres par leur valeur et par l’éclat de leur naissance, elle paraissait à leur tête, comme au milieu d’un ciel sans nuages paraît Phoebé entre tous les astres de la nuit. D’un côté, Clonie, Polémuse, Derione…¹²”

În parafraza franceză se regăsesc toate aceste trepte, dar schiţate sumar, grăbit, părţi importante din original fiind lăsate de-o parte. Traducerea lui Rădulescu, după cum se poate vedea clar din cele ce urmează, nu porneşte de la original, ci este, exclusiv, traducerea traducerii franţuzeşti şi suferă de aceleaşi metehne:

„Urmată de douăsprezece amazoane, tot atât de vestite prin vitejie ca ăi prin strälucirea obârşiei lor, ea a apărut în fruntea lor, aşa cum în mijlocul unui cer fără nori apare Febe între toţi aştrii nopţii. De-o parte Clonia, Polemusa, Deriona…¹³”

E de neînţeles de ce traducătorul român, dacă tot s-a hotărât să înece orice urmă de poezie din textul original, optând pentru o traducere în proză, şi încă una a altei traduceri, nu s-a oprit asupra traducerii în proză a lui F. Vian¹⁴, care este foarte aproape de original, după cum se poate constata de îndată:

A sa suite marchent douze vierges, également nobles, également éprises de bataille et de hideuse mêlée: elles sont ses servantes, malgré leur haut lignage. Mais Penthésilée se distingue entre toutes de loin. On voit ainsi, dans les espaces du ciel, se détacher la lune divine au milieu de tous les astres et les éclipser de sa clarté, quand l’azur a déchiré le voile des nuages tonnants et que les vents endorment la fureur de leurs rafales. Penthésilée se détache aussi nettement dans la troupe en marche de ses compagnes. Voici Clonié et Polémousa et Dérinoé…¹⁵

Ca un lucru de remarcat şi în traducerea Tourlet şi, apoi, în traducerea Rădulescu, onomastica elină este înlocuită cu cea latină, lăsând să planeze, pentru cititorul fără acces la textul original, ideea că s-ar fi putut ca acest autor cu praenomen latin să fi scris în latineşte¹⁶. F. Vian nu adaptează, însă, în traducerea sa, numele eline, în ciuda sonorităţii lor insolite pentru urechile unui cititor francez: «Clonié et Polémousa et Dérinoé».

În sfârşit, iată încercarea mea de a reda textul lui Quintus în haina hexametrului:

Altele, douăsprăzece, veneau cu ea, nobile toate,

Toate cu dor de război şi de crăncenă încăierare.

Roabe-i erau ele fetei, măcar că erau prevestite.

Însă la toate deasupra cu mult era Penthesileia.

Cum când pe cerul înalt, între aştri, divina Selene

Iat-o, se-arată-ntre toţi, strălucind nepereche în juru-i,

După ce bolta-mpânzită de nori mugitori, liberată-i,

Cănd a vântoaselor greu suflătoare putere adoarme,

Astfel şi ea se-arăta între soaţele-i nerăbdătoare.

Iat-o, Cloníe era, Polemúsa, şi-apoi Derinóe.

b) vv. 48-57

Al doilea fragment ilustrativ este apropiat de primul, atât prin poziţie, cât şi prin conţinut: paralela cu divinităţile celeste se păstrează, poetul asemănând-o pe fata lui Ares însofitâ de amazoane cu Aurora în mijlocul Horelor.

Οἵη δ´ ἀκαμάτοιο κατέρχεται Οὐλύμποιο

Ἠὼς μαρμαρέοισιν ἀγαλλομένη ϕρένας ἵπποις

Ὡράων μετ´ εὐπλοκάμων, μετὰ δέ σϕισι πάσαις

ἐκπρέπει ἀγλαὸν εἶδος ἀμωμήτοις περ ἐούσαις·

τοίη Πενθεσίλεια μόλεν ποτὶ Τρώιον ἄαστυ

ἔξοχος ἐν πάσῃσιν Ἀμαζόσιν. Ἀμϕὶ δὲ Τρῶες

πάντοθέν ἐσσύμενοι μέγ´ ἐθάμβεον, εὖτ´ ἐσίδοντο

Ἄρεος ἀκαμάτοιο βαθυκνήμιδα θύγατρα

εἰδομένην μακάρεσσιν, ἐπεὶ ῥά οἱ ἀμϕὶ προσώπῳ

ἄμϕω σμερδαλέον τε καὶ ἀγλαὸν εἶδος ὀρώρει…

Ca în primul pasaj, registrul vizual este prevalent: Eos, deşi prezentată aici fără atribute, este un exponent al luminii, după cum se vede din culoarea cailor ce-i trag carul, dalbi ca marmura. Horele care o însofesc se disting prin frumoasele lor cosiţe (εὐπλοκάμων). Versurile 50b-51 o arată pe Aurora ieşind în evidenţă (ἐκ-πρέπει) între toate (πάσαις) prin chipul ei strălucitor (ἀγλαὸν εἶδος). Penthesileia, în paralel, este fruntea tuturor amazoanelor (ἔξοχος ἐν πάσῃοσιν Ἀμαζόσιν), poetul renunţând să le mai descrie, ca în versurile anterioare. Elementul de noutate este însă prezenţa troienilor, veniţi în grabă de pretutindeni (πάντοθεν ἐσσύμενοι) să o vadă pe cea de la care aşteptau ultima scăpare. Frumu – seţea fetei nu poate să le smulgă decât mare admirafie (μέγ´ ἐθάμβεον). Poetul trece de la accesoriile militare ale Penthesileii (βαθυκνήμιδα), care îi întăresc în ochii privitorilor ascendenţa (Ἄρεος ἀκαμάτοιο), la înfăţişarea ei care o arată făcând parte dintre zei (εἰδομένην μακάρεσσιν): faţa ei (προσώπῳ) arată, împreunate (ἄμϕω), două expresii, două chipuri (εἶδος), care, fără să o transforme într-un monstruos Ianus, o vădesc în paradoxala ei calitate de femeie strălucitor de frumoasă (ἀγλαόν), dar care rămăne înfricoşătoare (σμερδαλέον) pentru cei cu care se luptă. Pentru Quintus nu vitejia războinică este trăsătura definitorie a Penthesileii, drept care ni-l arată pe Ahile cuprins de remuşcări la vederea frumuseţii (καλὰ πρόσωπα, v. 660) victimei sale. Atât de adâncă este durerea lui, comparabilă cu cea resimţită la pierderea lui Patroclu, încât, la vorbele de dojană pe care i le adresează Thersit, care o descrie ca pe o duşmancă, certându-l pentru o astfel de pasiune dezordonată, fiul lui Peleu, la fel de mânios ca în Iliada, îl omoară pe flecarul bârfitor.

Să vedem cum redau traducerile Tourlet şi Rădulescu textul elin:

Telle sur son char éclatant, l’Aurore, se montrant dans l’Olympe avec les Heures aux cheveux tressés, semble éclipser ces beautés si pures, telle au milieu de ses compagnes guerrières, Penthésilée s’avance vers les murs de Priam.

Les Troyens accourus en foule, s’empressent de voir sous ses armes la fille du dieu des combats, et ne peuvent se lasser de l’admirer. Un air noble et majestueux relevait les grâces touchantes de son visage¹⁷.

Aşa cum pe cerul său strălucitor, Aurora, arătându-se în Olimp cu Orele cu părul împletit, pare să-ntunece aceste frumuseţi aşa de neprihănite, astfel, în mijlocul suratelor sale războinice, Pentesileea înaintează spre zidurile lui Priam.

Troienii, veniţi în număr mare, se grăbesc s-o vadă, aşa cum e înar – mată, pe fiica zeului războiului, şi nu se satură sorbind-o din ochi. Statura de domniţă făcea să iasă la iveală farmecele chipului său¹⁸.

Traducerea Tourlet începe prin a o plasa pe Aurora în Olimp (se montrant dans l’Olympe), în timp ce la Quintus cobora de pe munte (κατέρχεται Οὐλύμποιο). Caii strălucitori, reprezentând carul prin sinecdocă, în versiunea franceză sunt înlocuişi de carul strălucitor (son char éclatant). Versurile 56-67, capitale pentru descrierea Penthesileii, sunt năclăite de o formulare dulceagă, care nu dă seama de asemănarea cu zeii şi nici de cele două expresii simultan prezente pe faţa ei. Aceleaşi neajunsuri, explicabile prin folosirea unică a traducerii Tourlet, declasează traducerea Rădulescu. Dintr-o greşeală, probabil de tipar, „son char éclatant” devine în româneşte „cerul său strălucitor”.

Din nou, F. Vian se menţine foarte aproape de original, în toate detaliile:

Telle paraît Eos, lorsqu’elle descend de l’Olympe inébranlable, le cœur enorgueilli par l’éclatante blancheur de ses chevaux; les Heures aux jolies tresses lui font un cortège, mais aucune d’elles n’égale le rayonnement de sa splendeur, quoique leur beauté soit sans tache: telle Penthésilée s’avance vers la ville de Tros, superbe, au milieu de ses Amazones. Les Troyens accourus à la ronde l’entourent, tout émerveillés de voir la fille aux fortes jambières de l’invincible Arès. Ne dirait-on pas une Immortelle? Son visage rayonne de splendeur tout en inspirant l’effroi¹⁹.

În traducerea mea, textul sună astfel:

Tot cum din nebiruitul Olimp se coboară la vale

Mândră în suflet Eós de-ai săi cai sclipitori ca zăpada,

Iat-o cu Orele, mândre cosiţe-mpletite, dar dintre

Toate se-nalţă-al ei chip preafrumos, nepătate să fie;

Tot aşa Penthesileia sosi în cetatea troiană.

Între-amazoanele toate e fruntea; în juru-i Troienii

Ghes dau din părţile toate şi mult se mirau să o vadă

Pe a lui Ares năvalnic copilă cu nalte pulpare;

Seamănă zeilor nemuritori, cum pe faţa ei, iată

Şi-ngrozitor chip era, însă şi preafrumos, deopotrivă.

c) vv. 74-85

Ultimul extras ales completează portretul reginei amazoanelor cu impresia pe care i-o face lui Priam tânăra fată.

Tοὔνεκα καὶ Πριάμοιο νόος πολέα στενάχοντoς

καὶ μέγ΄ ἀκηχεμέvοιο περὶ ϕρεσὶ τυτθὸν ἰάνθη.

Ὡς δ΄ ὅτ΄ ἀνὴρ ἀλαοῖσιν ἐπ΄ ὄμμασι πολλὰ μογήσας

ἱμείρων ἰδέειν ἱεπὸν ϕάος ἢ θανέεσθαι

ἢ πόνῳ ἰητῆρος ἀμύμονος ἠὲ θεοῖo

ὄμματ΄ ἀπαχλύσαντος ἴδῃ ϕάος ἠριγενείης,

οὐ μὲν ὅσον τὸ πάροιθεν, ὅμως δ΄ ἄρα βαιὸν ἰάνθη

πολλῆς ἐκ κακότητος, ἔχει δ΄ ἔτι πήματος ἄλγος

αἰνὸν ὑπὸ βλεϕάροισι λελειμμένoν· ὣς ἄρα δεινὴν

υἱὸς Λαομέδoντoς ἐσέδρακε Πενθεσίλειαν·

παῦρoν μὲν γήθησε, τὸ δὲ πλέoν ἐιέτι παίδων

ἄχνυτ΄ ἀποκταμένων.

Nu întâmplător registrul rămâne preponderent vizual: bătrânul troian este asemănat cu un bărbat ce-a orbit şi se chinuie mult (ἀλαοῖσιν ἐπ΄ ὄμμασι πολλὰ μογήσας). Viaţa are sens pentru el doar văzând lumina, care şi primeşte un atribut religios (ἱερὸν ϕάος). Daca ochii îi sunt dezneguraţi (ἀπαχλύσαντος) şi ajunge să vadă din nou lumina Aurorei (ϕάος ἠριγενείης), se bucură, păstrând însă amintirea suferinţei. De ce i se potriveşte această comparaţie lui Priam? Ultimul vers ne lămureşte: vederea Penthesileii îl bucură, dar el continuă să sufere după copiii ucişi în război. Ei erau lumina ochilor lui, ba mai scumpi decât vederea, astfel că, morţi fiind, Priam se simte orb, deşi continuă să vadă. Raza de lumină din zori, care, după cum am văzut în fragmentele anterioare, o indică pe Penthesileia, deşi îi trezeşte speranţa, nu-i va aduce înapoi pe cei morţi.

Tourlet traduce astfel:

Priam éprouve un sentiment semblable à celui d’un homme qui, privé de la lumière, a mille fois préféré le bonheur d’en jouir à celui de vivre. Si la main d’une divinité bienfaisante ou d’un médecin habile lui rend, quoique d’une manière imparfaite, la clarté, il ne sent plus ses longues souffrances et il se livre à la joie, malgré l’infirmité qui afflige encore ses paupières. Ainsi, à la vue de Penthésilée, le fils de Laomédon goûte la satisfaction la plus douce, et sent pour un moment se calmer la douleur que lui avait causée la mort sanglante de ses fils²⁰.

Această traducere elimină versurile 74-75 care descriau suferinţa lui Priam. Lumina îşi pierde din sacralitate, numită printr-un cuvânt care topeşte „ochii” (ὄμμασι) şi „lumina” (ϕάος) în „lumière”. Versul 80a este prost înţeles şi distorsionat redat: οὐ μὲν ὅσον τὸ πάροιθεν (nu tot atât ca înainte) descrie senzafia celui care, după o lungă noapte a vederii, zăreşte ca prin sită, nu cu ascuţimea dinainte. Traducătorul francez se arată în continuare „creator”: „il ne sent plus ses longues souffrances et il se livre à la joie”. Această interpretare, deşi nu corespunde originalului, nu este imposibilă, dar nu înţelege intenţia poetului elin care pune de două ori în surdină bucuria lui Priam, prin două adverbe sinonime (τυτθὸν ἰάνθη, βαιὸν ἰάνθη). În sfârşit, παῦρον μὲν γήθησε este tradus greşit, dându-i-se lui Priam o intensitate a sentimentului pe care poetul nu o avusese în intenţie: „le fils de Laomédon goûte la satisfaction la plus douce”. Din nefericire, traducerea Rădulescu rămâne tributară acestui text intermediar al traducerii Tourlet, devenit un pseudo-original:

Priam mcearcă un sentiment asemănător aceluia al unui om care, lipsit de lumină, a preferat de mii de ori fericirea de a se bucura de ea, aceleia de a trăi. Dacă măna unei zeităţi binefăcătoare sau a unui vraci priceput îi dă, deşi într-un chip nedesăvârşit, lumina, el nu mai simte îndelungatele chinuri şi se lasă pradă bucuriei, fără a ţine seama de suferinţa care încă-i chinuie pleoapele. Astfel, la vederea Penthesileii, fiul lui Laomedon gustă mulţumirea cea mai dulce, şi simte pentru o clipă domolindu-se durerea pe care i-o pricinuise moartea sângeroasă a fiilor săi²¹.

Nu acelaşi este cazul redării lui Vian, care nu rămâne o parafrază trunchiată, ci este o adevărată traducere:

Priam lui-même, qui pleure sans répit, dans l’excès de son infortune, sent quelque réconfort gagner son âme: on dirait un homme depuis longtemps accablé d’avoir perdu la vue; il n’a plus qu’un désir, revoir la lumière sainte ou mourir; si le secours d’un bon médecin ou d’un dieu dissipe le brouillard qui voile ses yeux, s’il parvient à discerner la lumière du jour, sans pour autant la voir comme autrefois, il en tire un peu de réconfort après tant de malheur, mais il n’en garde pas moins sous les paupières la cruelle souffrance de son infirmité. Le fils de Laomédon a les mêmes sentiments à la vue de la terrible Penthésilée: il éprouve un peu de joie, mais son chagrin d’avoir perdu ses enfants demeure le plus fort²².

Poate că „la lumière du jour”, care traduce ϕάος ήριγενείης, nu e cea mai nimerită, tocmai din cauza referinţei implicite din original, pe baza textelor anterioare, la Penthesileia, mai potrivită fiind „la lumière de l’Aurore”.

Închei cu traducerea mea pentru fragmentul discutat, cu speranţa că, în viitor, Quintus din Smyrna va beneficia în româneşte de o traducere adevărată, făcută după toate exigenţele filologice, abandonate, din păcate, de singura traducere românească completă existentă în clipa de faţă:

De-asta şi mintea lui Priam ce mult se mai tânguie, bietul,

Şi e-ntristat până-n suflet, avan, se alină oleacă.

Tot cum bărbatul cu ochii orbiţi îndelung suferit-a,

Dornic să vadă lumina cea sfântă ori, altfel, să moară;

Dacă, prin truda-i, un doctor dibaci ori un zeu de pe ochii-i

Negur-alungă, de vede din nou raza Erigeneii,

Nu într-atât ca-nainte, dar totuşi puţin se alină.

După mult rău, el mai are a nenorocirii durere

Cruntă sub pleoape rămasă; tot astfel, grozavă, bătrânul

Fiu al lui Laomedon a văzut-o pe Penthesileia.

S-a bucurat el puţin, dar mai multă-ntristare simţit-a

După copiii-i ucişi.